VIP Magazin
18 Noiembrie 2019
Print
Print
Print
Print
Anatol Cîslaru. Jurnalul unui director care nu se desparte de Carnegie
Mai 2008, Nr. 49

Anatol Cîslaru. Jurnalul unui director care nu se desparte de Carnegie

Comentează   |   Cuprins

În fiecare dimineaţă, când ies în pragul casei, ridic capul sus, trag adânc aer în piept şi mă gândesc că ziua aceasta va fi una dintre cele mai bune. Că intelectul şi sănătatea îmi vor permite să realizez cele mai frumoase proiecte. Îmi spun, în gând, ce am de făcut, ca pe o rugăciune. Viaţa mi-a arătat că gândul are o putere inimaginabilă.  

La 5.25 sunt în picioare. Indiferent la ce oră m-am culcat în ajun. Alerg pe stadion, îmi fac gama mea de exerciţii. Chiar dacă ninge, plouă sau e minus 20 de grade afară, alerg doar în pantaloni scurţi, şosete şi adidaşi. Fără tricou. După, iau un duş rece.

La micul dejun am cocteilul meu, acelaşi în fiecare dimineaţă – o cană cu apă iodată, două linguriţe de miere şi sucul unei lămâi stoarse. Timp de 10 minute, cât îmi savurez băutura mea energetică, privesc ştirile. Nu-mi permit să nu fiu la curent cu cele mai proaspete evenimente din politică, business, pot să vă spun până şi cursul oricărei valute sau cum va fi timpul la Roma sau la Cairo. La ora stabilită, aceeaşi în fiecare zi, şoferul porneşte motorul.

Seara, dacă ceasul bate ora 10 fix, îmi cer scuze, indiferent cine e la noi în casă, şi mă retrag la culcare. Prietenii ştiu şi nu se supără să mai rămână cu soţia şi copiii.

Am fost cel mai mare copil în familie. După mine, timp de 11 ani, au mai venit 7 fraţi şi surori. Toate greutăţile şi muncile din gospodărie părinţii le-au împărţit cu mine. Am păscut şi vacă, şi bătături în palme am avut, de la sapă. Ştiu totul despre munca de la ţară.

Îmi amintesc cu durere de oamenii din sat. În copilăria mea, ei erau adevăraţi robi ai pământului. Zilnic, erau urcaţi în camion, cu sapa în mână, şi duşi pe câmpuri. Cred că nici nu aveau voie să judece. Părinţii mei nu aveau paşaport, era o politică specială, ca să nu plece din sat.

Îi sunt recunoscător destinului pentru copilăria grea pe care mi-a dat-o. A fost un examen al vieţii, care m-a făcut să preţuiesc ce mi s-a oferit mai târziu.

Pe lângă dragostea pe care ne-a dat-o, mama ne-a învăţat să fim uniţi. Mă bucur de relaţiile frumoase dintre cele cinci surori. În general, în viaţa mea am învăţat să mă bucur de lucrurile mici ca răsăritul de soare, zâmbetul oamenilor, buna dispoziţie din familie.

Primele patru clase le-am făcut peste drum de casă – la şcoala de la Gara Cobâlea. Eram pildă pentru toţi şi îmi plăcea aritmetica. Din clasa a cincea am învăţat la Cotiujeni. Făceam zilnic câte cinci kilometri până la şcoală. Până cădea zăpada mergeam cu bicicleta. După, cu patinele. Mama ne trezea la 6 dimineaţa, odată cu imnul. Ne punea pâine în geantă şi plecam.

La  şcoala din Gara Cobâlea tot ce se cerea de la noi era să putem citi textele. De asta, la şcoala din Cotiujeni am ieşit la tablă cu manualul de geografie subsuoară şi când mi s-a cerut să povestesc tema, am citit-o exemplar din carte. Toţi zâmbeau. Când mi-am dat seama că nu asta trebuia să fac, am roşit groaznic. Eram foarte timid, dar şi foarte responsabil.  Profesorul m-a oprit după ore şi m-a tras de urechi. Mi-a fost atât de ruşine că după asta m-am ambiţionat să fiu cel mai bun din clasă.  

De dulciuri nu ne săturam niciodată, erau ani foarte grei. Dar bicicletă am avut. Şi nu a fost nici un Paşte la care să nu ni se ia încălţări şi haine noi. În noiembrie, de Marea Revoluţie, ne luau încălţăminte de iarnă. Seara, tata ne verifica tălpile, să se asigure că nu ne-am dat de-a luşuiu, astfel ca să ne ţină ghetele până în primăvară.

Pentru părinţii mei eram un sfânt. Chiar dacă nu s-au aşteptat la aşa o carieră şi poate că nu ar fi fost împotrivă să mă fac tractorist sau şofer, ţin minte că se certau, în cazul meu, cine să meargă la adunările părinteşti. Voia şi mama, voia şi tata. Nu era la fel cu ceilalţi fraţi. Cu mine ei ştiau că se vor mândri.

Am mers la Politehnică pentru „Politehnica”, cea mai puternică echipă de fotbal pe atunci.  Fotbalul era singurul lucru, singura nebunie care mi-ar fi dat curajul să dau o lecţie pe un meci. Mi s-a întâmplat doar o dată, mai mult nu mi-am permis – eram conştient că după mine mai sunt şapte copii şi trebuie să am cu orice preţ bursa de 35 de ruble. Asta m-a învăţat să gestionez corect banii şi să nu cer de acasă. După primul an de facultate, am plecat la muncă în Kazahstan şi am câştigat două mii de ruble. Le-am luat părinţilor televizor. Al doilea din sat.

Tata are 86 de ani. Locuieşte tot la Gara Cobâlea, acolo unde am crescut noi. Mama a decedat cu 24 de ani în urmă şi tata are o soţie care îl îngrijeşte. Vreau să-i mulţumesc Tatianei că a luat pe umerii ei grijile pe care trebuia să le purtăm noi, copiii.

La 20 decembrie, era sfânta zi de miercuri, 1989, am fost numit în postul de director adjunct al Combinatului de Carne din Chişinău. Peste exact doi ani, am devenit director. Mă credeţi sau nu, încă nu am reuşit să mă plictisesc. Trebuie să fim competitivi pe piaţă, mai ales la raportul calitate şi preţ. Trebuie să ne ajustăm la cerinţele igienice şi sanitar-veterinare europene şi mă rog de sănătate ca să pot reuşi tot ce vreau să fac. Regret doar că timpul trece prea repede şi mă tem că nu voi reuşi.

Iubesc mult florile. Ţin minte că în primele zile ale aflării mele în acest post, acum 18 de ani în urmă, visam să îmblânzesc cumva zona. Era un teren insalubru şi am plantat trandafiri pe tot teritoriul întreprinderii. I-au furat în prima noapte. Asta era conştiinţa. În anul acela am renunţat la trandafiri şi am pus lalele. Îmi plac mai ales cele galbene. Le-au furat şi pe ele, peste o oră. Am găsit făptaşa, a fost pedepsită administrativ şi mai lucrează şi azi la fabrică. De atunci nu a mai atins nimeni o floare. Din contra, în toate birourile o să vedeţi ghiveciuri.  

„Carmez” e unica întreprindere de ramură moldovenească la care, după privatizare, s-a păstrat colectivul şi capacităţile de producere şi în care angajaţii sunt deţinătorii pachetului majoritar de acţiuni. Statul păstrează doar 6,4 la sută. Au venit mulţi care mi-au cerut să le cedez întreprinderea, râzându-mi trufaş în faţă şi întrebându-mă cum de nu ştiu că banii rezolvă totul. Aşa cum nu mi-am trădat niciodată familia, colectivul şi prietenii, i-am dat afară.

Nu am ochi pentru trădători. Nu-i suport. Urăsc trădarea. Nu-i pot ierta pe cei care au dat jos crucea de pe biserici, care ne-au lăsat cu o ţară mică, fără ieşire la mare, cu amintirile deportărilor, ale foametei, care au organizat exodul intelectualităţii.

Eu îmi iubesc ţara. Din această dragoste se nasc celelalte raţionamente ale minţii şi sufletului meu. Atitudinea mea faţă de ceilalţi e bună dacă îşi iubesc şi ei ţara şi nu am nici o relaţie cu cei care fac totul împotriva ei. Mie nu mi se pare complicată această iubire – ea presupune să contribui prin tot ce faci la binele ţării, să-i respecţi tradiţiile, obiceiurile, oamenii, muzica, literatura, tot ce se naşte aici.  

Oricum, suntem nişte rătăciţi.
Încă nu ştim ce limbă vorbim. În clasificatorul de limbi termenul limbă de stat nu există.

La noi la ţară se spunea că orice lucru trebuie făcut cu bună dispoziţie. Mama, dacă era în duşi răi, nu cocea pâine. Şi noi producem mezeluri -  produse care se consumă zilnic. Dacă cineva nu are stare, îi propun să plece mai bine acasă, cu condiţia că nu îi tai din salariu.  

La şedinţe citeam pe chipurile oamenilor ce le stăruie în minte, cât de departe le sunt gândurile. Şi când am înţeles asta, nu mi-am mai adunat subalternii. Dimineţile, facem consfătuiri de producţie operative la telefon.

Dacă totuşi intră cineva, trebuie să ştie răspunsul la trei întrebări. Care e problema. Motivul ei. Soluţia. Vedeţi? Nu vine nimeni.

Mi-am făcut o lege pe care eu o numesc a Maimuţelor. Oricine intră cu probleme mari şi mici, va încerca să ţi le pună pe umeri. Ca pe nişte maimuţe. Şi dacă vin doi sau trei, fiecare îţi aruncă pe umeri maimuţele sale mai mari sau mai mici şi, dacă nu ştii să le întorci de unde au venit, reuşesc să te distrugă. Poţi pleca acasă, ziua e oricum pierdută. E teoria mea.

Pe piaţă trebuie să fim competitivi şi investim în calitate. Participăm la cursuri de perfecţionare şi seminare în Austria, Germania, România, SUA. Suntem la curent cu toate noutăţile din domeniu. M-am convins că salamurile noastre plac peste tot unde mergem. Doar că, din păcate, nu avem acces la export.

Mezelurile preferate ale familiei noastre sunt parizerul Doctorscaia şi Liubiteliscaia. Primul brand a împlinit anul trecut 70 de ani.

Mă întrebaţi de gustul crenvurştilor de acum 20 de ani. Multora li se pare că atunci erau mai buni. Noi am făcut un experiment – am creat un produs conform normativelor vechi şi alt produs după aceeaşi reţetă, la care am adăugat doar unul din condimentele moderne. Să ştiţi că ultimul a fost mai bun. Dar se schimbă şi gustul cărnii. Nu credeţi că şi aerul e mult mai poluat decât în 1938? În rezultat, şi gustul ierbii e altul. Se schimbă şi percepţiile noastre gustative. Iar condimentele şi aromatizatoarele nu fac decât să împrăştie efectele poluării.

De fapt, diferenţa cea mare este că în perioada sovietică carnea era moldovenească, exportam chiar şi în ţările vecine, iar acum am ajuns să importăm 90 la sută carne de vită (din Brazilia şi Spania) şi carne de porc (din Brazilia, Canada şi ţările europene). În toată ramura de procesare a cărnii situaţia e aceeaşi. Ţăranii noştri mor de foame, dar nu există un mecanism care i-ar stimula să crească animale. Nu există nici o protecţie din partea statului în acest sens, investiţii, sprijin.

O să mă întrebaţi de ce preţurile la mezeluri a crescut cu până la 25 la sută de la Paştele trecut până la sfintele sărbători din acest an. Consumatorul trebuie să ştie că preţul la carne a crescut cu 90 la sută şi că importatorii achită taxe vamale de 20 la sută. A mai fost introdusă o taxă suplimentară de 200 euro pentru tona de carne. Cu încă trei lei a crescut preţul la carne din cauza procedurii suplimentare de devamare a cărnii prin depozitele vamale. Toate acestea atentează în ultimă instanţă la buzunarul consumatorului, care azi plăteşte la alimentară aproape de două ori mai mult decât în anul trecut.

Nu am fost niciodată om politic.  Sunt om de la plug. În politică trebuie să poţi fi mincinos şi eu n-aş putea. Dacă e negru, nu pot spune că e oleacă negru.

Soţia şi copiii îmi mai reproşează uneori lipsa de compromis, dar eu am obrazul curat. Dorm foarte liniştit noaptea.

Cumsecădenia încurcă uneori în business. Dar în cazul meu e prea târziu să mai schimb ceva.

Nimic n-aş schimba din viaţa mea. După facultate, în paralel cu activitatea la Ministerul de carne şi lapte al RSSM, am fost lector la institut şi atunci, în faţa auditoriilor pline cu fete, am reuşit să trec de handicapul care mă însoţea din copilărie – să roşesc. Într-o zi studenţii mi-au scris pe tablă – „Samîi liubimîi predmet”.

Soţia mea, Larisa, e director adjunct la biblioteca municipală „B. P. Haşdeu”. Putem vorbi la orice temă. Eu însă fac pasiune pentru cărţile de psihologie. O ediţie de buzunar a lui Carnegie mă însoţeşte peste tot. O citesc cu creionul. Dacă nu-ţi foloseşti notele, nu are nici un rost să citeşti.

Fiul Radu este într-o misiune diplomatică. Pe Dragoş îl ţinem mai aproape de casă, de afaceri. Larisa e femeia extraordinară care mi-a permis să mă afirm în afaceri. Eu eram în deplasări, ea – cu copiii. Plec la 6 dimineaţa, vin la 8 seara, şi o găsesc mereu acasă. Ţin minte că ne-am întâlnit prima oară la o nuntă şi nici măcar nu am dansat împreună, dar soarta a avut grijă să ne mai dea o şansă. Şi nu a greşit.

Sus ↑

 Comentarii: CommentsTitleIcon






* Nu sunt admise comentariile ce conţin cuvinte indecente şi atacuri la persoană.


code
Meteo
Curs valutar
Horoscop
Chişinău
+4°