VIP Magazin
Print
Print
Print
Print
Alexei Leahu. Portret de om normal
Iulie 2007, Nr. 39-40

Alexei Leahu. Portret de om normal

Comentează   |   Cuprins

Mulţi ar crede că oameni ca el au prins fericirea de coadă. Că dacă are o casă ca în telenovele, o faleză cu şezlonguri ca laptele, o idee de piscină pe terenul de peste gard abia achiziţionat, o maşinuţă decapotabilă şi alta ca un tanc, ar trebui să se dea tare, să fumeze (chiar dacă nu fumează) toată ziua trabuc tolănit pe o canapea (asta ca să se dea tare) şi să aibă o singură grijă: să nu uite să se întrebe ce-şi mai doreşte… Eroare!!! Eroul nostru, patron al firmelor „Trans-Alex-tur” şi „Mondi-tur”,  nu se înscrie în acest peisaj  „idilic”.

…Suntem la el acasă. Fiindcă ştim că o să apară în curând (acest curând durează vreo două ore), atmosfera e relaxantă – o briză cu miros verde de Valea Morilor împrăştie cuminte senzaţia de zi toridă. Eu şi Rodica (soţia lui) ajungem la a treia ceaşcă de cafea, iar domnişoarele Leahu –  Ana-Maria şi Cristina – sunt într-o stare de neoboseală amuzantă şi nu le dau pace să toarcă motănaşilor primiţi în dar de la o prietenă de familie. Pe acest fundal de decor crepuscular, Alexei intră întârziat, cu aerul celui mai chinuit om de pe pământ şi cu o mulţime de probleme pentru care nu i-au ajuns zece ore de muncă, dar de care îi vor aminti, cu siguranţă, un „Nokia” şi două „Sony Ericsson” culese de prin buzunarele largi şi aruncate undeva pe o măsuţă. Aerul necăjit, de cele mai dese ori, este un preţ al  aflării în businessul moldovenesc.

Autoportret

Am 42 de ani şi de 25 de ani turismul ocupă 80 la sută din viaţa mea. Deşi le ofer clienţilor plăcerea călătoriilor, detest drumurile lungi.

De multe ori, nu-mi pot face ordine în priorităţi. Las într-o parte activităţile care mi-ar aduce un beneficiu şi pot să mă ocup de „fleacuri” de la care mi se face cald pe suflet.

Tot timpul am vrut să creez ceva distractiv, vesel. Zâmbiţi des? Mie mi-e drag să văd trecătorii zâmbind. Primul lucru vesel pe care l-am făcut a fost să aduc la Chişinău un tren miniatural pentru copii. De fiecare dată, la 1 iunie, ofer trenuţul copiilor cu handicap locomotor. Traseul e scurt – de la Teatrul de Operă şi Balet până în Piaţa Marii Adunări Naţionale. Este impresionant până la lacrimi să vedeţi scuarul Operei plin cu cărucioare goale şi un trenuţ plin cu copii fericiţi, care pufăie zglobiu sub privirile uimite ale trecătorilor…

Nu am idoli. Poate, un personaj literar – căpitanul Nemo. Nu v-aţi dorit niciodată să rămâneţi singur-singurel, într-o linişte ireală care face bine gândurilor dezordonate?

Hobby

Sunt un shoppingoman incurabil. Îmi plac lucrurile care poartă culoarea galbenă a anilor. Am încercat să adun vinuri din toată lumea. Dar am mulţi prieteni şi nu ţine. Am o colecţie din 174 de pălării – spaniole, mexicane, marinăreşti, chinezeşti, albe, negre, cu boruri mari, mici. Ultima dată, când mă întorceam din SUA,  am plătit în aeroport o taxă enormă pentru volumul şi cantitatea de speriat vameşii a pălăriilor pe care le aduceam pentru colecţie… Altă dată, am cumpărat de la un bătrân respectabil cinci aparate de fotografiat şi un baian. La baian cânt de câte ori am chef, iar cu acele aparate am început o nouă colecţie. Fotografiatul este o pasiune de-a mea din copilărie. Am 54 de aparate vechi. Cel mai bătrân este un „Kodak” din anii ’30.

Prietenii pe interese

Întotdeauna am simţit că există câte cineva care mi-e prieten din interes. Şi, de regulă, continuu să merg alături de el în virtutea inerţiei. Cel mai crud lucru este să fii trădat de oamenii care nu au nici un motiv să ţi-o facă. Te trădează pentru că nu ştii să fii dur cu ei. Poate e straniu, dar pe cei care păstrează distanţa, care nu manifestă loialitate, nimeni nici nu se gândeşte să-i trădeze… Însăşi ideea de a fi trădaţi este incompatibilă cu ei. De aceea, li se întâmplă celor despre care se crede că vor ierta, că le va trece repede… Prieten ţi-e nu cel cu care te vezi la sărbători, ci omul pe care l-ai sunat şi i-ai spus simplu – ajută-mă. El nu pune întrebări, nu comentează. Prietenia azi e o „marfă” foarte scumpă.

Studii

Am terminat şcoala medie din Ciuciulea, Glodeni. Am luat locul doi pe ţară la Olimpiada de istorie.

Dar nu am intrat în primul an la Facultatea de istorie, din cauza limbilor străine. De aceea, mi-a fost ruşine să mă întorc în sat… A fost un an de căutări, am lucrat un pic la construcţii, am mai trecut printr-o şcoală militară la Sankt Petersburg şi în anul următor am dat la istorie, încă o dată. Am intrat. După primul an de facultate, am fost luat la armată, la Marea Baltică. Pentru trei ani, ca să înţeleg ce mâncare de peşte e asta. Apoi, am continuat facultatea şi, în paralel, eram ghid la „Sputnik”, iar mai târziu la Biroul de turism al oraşului Chişinău.

Facultatea de Istorie, profesorul Niculiţă şi un avion cu svastică

Am avut parte de profesori şi colegi extraordinari şi de veri cu practică plină de aventuri. Îmi amintesc mereu de practica de arhivă şi muzeu de la Sankt Petersburg şi, mai ales, de cea arheologică la Orheiul Vechi. În ajun trăsesem o beţie soră cu moartea, iar de dimineaţă am plecat la Butuceni unde, pe nişte călduri copleşitoare, făceam săpături arheologice sub conducerea marelui profesor Niculiţă. Era o zăpuşeală de se topeau pietrele. Şi, cum scormoneam prin ruine, am auzit deodată un zgomot de avion. Noi, vreo 14 inşi tăvăliţi pe jos, am muţit. Eram obişnuiţi să auzim cum aterizează avioanele pe aeroport, dar acum era altfel: un huruit tot mai aproape şi mai aproape. La  un moment dat, un coleg ridică încet capul şi ne întreabă: „Băi, voi vedeţi ce văd şi eu? Ce am băut noi ieri?”. Deasupra noastră zbura un avion cu svastică şi era 22 iunie. Ca în 1941. Abia mai târziu am aflat că de fapt se turna filmul „Tunul de lemn”.

Norocul la care „am dat cu piciorul”

La 23 februarie ’88, după ce sărbătorisem ziua bărbaţilor, mi-a venit ideea să cumpăr un bilet de o rublă de la un chioşc de ziare. Aveam doar 80 de copeici, aşa că un coleg mi-a dat încă 15, iar altul 5 copeici. Când am rupt biletul, câştigasem o rublă. Ne ajungea exact de trei sticle de bere. Femeia nu a vrut să ne dea bere şi ne-a propus să cumpărăm alt bilet. Nu prea eram încântaţi, dar… Când am deschis, am muţit. Eu, studentul Alexei Leahu, cu tată căruţaş şi mamă lăptăreasă în colhozul „Moldova Socialistă”, satul Ciuciulea, raionul Glodeni, care în viaţa mea nu am avut decât căruţa lui tata şi bicicleta mea „Vesna” sau „Desna” „încropită“ din alte trei rable, am câştigat un „Zaporojeţ”! Eram fericit.

Am primit maşina, roşie, la 7 mai, la Tighina. Iar a doua zi, pe 8 mai, am lovit-o în peretele căminului nr. 12. Accidentul s-a produs din cauza a două fete care treceau pe alături şi m-au emoţionat profund, emoţie care m-a făcut să confund frâna cu acceleratorul. Colegul, care stătea alături şi mă învăţa cum să merg, mi-a spus să cobor şi să împing puţin maşina din coasta căminului. Am împins-o şi ea s-a buhnit şi cu partea din spate de gardul de metal al terenului de fotbal. Vedeţi că eu o lăsasem în viteză. Prietenul meu s-a aşezat în iarbă şi a început a plânge – „Ţi-ai bătut joc de norocul tău!”.

Dar maşina trebuia reparată până seara. Problema era că îmi anunţasem deja părinţii de marele noroc şi ei mă aşteptau acasă să vadă automobilul.

Cu chipiul meu de marinar la Marea Baltică în mâini, colegii mei băteau din uşă în uşă şi adunau bani pentru reparaţie. „Daţi-i marinarului sovietic cât vă lasă inima pentru reparaţia „Zaporojeţului” .” S-au adunat 48 de ruble şi 50 de copeici. Dar maşina aia niciodată nu am considerat-o doar a mea. De fapt, a fost a întregului cămin.  

Primii paşi în afaceri

După facultate, am predat istoria la Şcoala nr. 32, singura mea tangenţă cu pedagogia, şi am muncit şi la  Biroul orăşenesc de turism. A urmat o ofertă bună, la „Toamna de aur”, unde am deschis un departament de turism. Apoi am înregistrat Compania de transport „Alex-tur”, care a existat până la dezastrul leului din 1998. Am făcut turism sindical, cu barter. Vindeam bilete de odihnă contra producţie moldovenească pe care o duceam în Bielorusia, de unde aduceam tractoare şi calorifere care mergeau foarte bine în România… Aşa a început. Pe atunci aveam alţi parteneri. Acum lucrez cu sora mea, Nelly.  E foarte energică. Am văzut bărbaţi în toată firea care arătau uimire faţă de „fetişcana” asta de 45 de kilograme. Dar ea e mâna mea dreaptă. Are câteva mii de numere de telefon în cap şi niciodată nu a avut nevoie de carnet ca să şi le noteze.

Agenţiile de turism din Moldova

Ofertele la turismul intern nu se prea deosebesc prin originalitate. Turiştii nu pleacă dezamăgiţi, dar cei care au fost o dată rareori se mai întorc. Eu ştiu cum am putea să-i facem să revină. Am câteva obsesii în acest sens.

Satul „Trei Iezi”. Obsesia nr. 1

Sunt sigur că acest proiect ar deveni obiectivul turistic nr. 1 în Moldova. Este o idee a lui Iulian Filip,  pentru care s-a luptat 15 ani, iar macheta acestui proiect este realizată de arhitectul Lică Sainciuc.  

Acest sat este cea mai obsedantă idee a noastră. Nu am inventat roata. Am văzut cum funcţionează parcurile europene Legoland, Europark, Gardoland. I-am dat doar un aspect naţional, l-am legat de poveştile lui Creangă. Întregul teritoriu este împrejmuit de un zid medieval şi drumuri de cale ferată pentru copii, iar înăuntru veţi admira lacuri artificiale şi castelele eroilor de poveste Sătilă, Ochilă, Împăratul Roşu, Împăratul Galben şi neamurile lor. Stăpânii parcului vor fi Făt-Frumos şi Ileana Cosânzeana, care vor şi deschide paradele de seară. Nu vor fi doar obiective de distracţie, ci şi biblioteci, şapte scene pentru spectacole, dintre care două - pe apă. Complexul hotelier este situat în zidul medieval, la etaj, la parter fiind amplasate atelierele de creaţie. Între crestele zidului vor fi construite terasele de vară. În centrul acestui imperiu al copiilor va fi ograda lui Ion Creangă, o copie identică a casei de la Humuleşti, şi Academia Duminicală pentru copii şi părinţi „Două ore plus Trei Iezi”, academie care a existat timp de şase ani cu 218 ediţii de duminică şi care s-a sfârşit la fel de nejustificat ca şi plecarea lui Iulian Filip de la Direcţia cultură a municipiului. Este o industrie în care vor lucra 500 de oameni. Parcul va avea gara sa. Punctul forte al acestui parc este faptul că avem alături calea ferată şi şoseaua Balcani care poate favoriza fluxul turiştilor din România şi Ucraina şi nu numai. Investiţia ce urmează a fi făcută depăşeşte 200 milioane de euro. Am găsit şi investitorul, în Germania, lipseşte doar un acord final al autorităţilor moldovene. Nu pot să ştiu cui i-ar conveni să nu existe acest acord final.

Parcul va cuprinde peste 100 ha de teren din zona lacurilor de la Bariera Sculeni. Starea terenului este catastrofală. Mii de seringi aruncate pe malul râului, toalete fără pereţi…

Acest proiect a fost discutat cu un primar şi doi interimari. La 25 august trecut, trebuia să se pună piatra de temelie şi se vede că a intervenit ceva. Lucrurile nu s-au mai urnit din loc. Iar avalanşa alegerilor a spălat toată temelia ridicată… Dacă mâine am porni salubrizarea şi construcţia, în cinci ani am putea da în folosinţă prima parte a proiectului.

Turism moldovenesc cu hidroavioane. Obsesia nr. 2

Mă gândesc la un proiect de excursii aeriene, pe care l-am putea realiza în colaborare cu „Moldaeroservice” din Bălţi. Un proiect legat de un hidroavion „AN 2 V”. Ne gândim la un hidroaeroport situat la Vatra, pe malul lacului Ghidighici. Am procurat la licitaţie tabere de pe malul altor lacuri ca să dezvoltăm reţeaua. Vom renova şi taberele, astfel ca acestea să poată fi folosite nu doar vara. Există un prototip al avionului pe care ni-l dorim, în Rusia, şi sperăm să-l procurăm chiar în vara aceasta. Salon capitonat în întregime cu piele, muzică, restaurant…. La Bălţi există 16 nave de acest tip care ar putea fi reutilate ca hidroavioane.  Sper că această obsesie să nască o nouă formă de excursii aeriene. Deocamdată, ideea depinde de hotărârea Administraţiei de Stat a Aviaţiei Civile. Cum nu există un precedent, e foarte dificil ca aceasta să se pronunţe. Ştiţi cât de frumoasă e cetatea Sorocii de sus şi cum ar fi să aterizăm pe apă chiar în faţa ei?

Croaziere pe Nistru. Obsesia nr. 3

Vom utila nişte nave cu cupole de sticlă care vor semăna mult cu nişte tramvaie pe apă. Patru nave de acest fel există în Suedia şi urmează să le transportăm cât de curând în Moldova. Croaziera s-ar porni de la Ustia, satul Rodicăi, având ca punct terminus Soroca.  

Lucrurile merg bine

Lucrurile merg bine numai atunci când uimeşti pe cineva. Şi parcul pentru copii, şi hidroavioanele, şi navele de croazieră ar fi atractive pentru turişti.

Pesimism

Această stare mă apucă des în ultimul timp. E bine să nu fie nimeni în preajma mea. E catastrofal. Iar soluţia pentru stările mele este sora mea. Ea e izvorul meu de optimism. Eu sunt genul de om care se indispune de la un fleac, iar ea ştie să facă echilibru în lumea mea interioară.

Rodica

Am cunoscut-o pe când terminam facultatea, iar ea abia încerca să se înscrie. Am observat-o într-o aulă şi am reuşit să-i spun doar atât „Aşteaptă-mă aici.”. Ea a rămas fără replică. Am fugit să-mi rezolv problemele, iar când am revenit, în câteva ore, evident că ea nu mai era. Am reîntâlnit-o peste vreo trei ani, la una din primele terase ale Chişinăului de pe Mateevici colţ cu Alecsandri. „Ţi-am spus să mă aştepţi atunci, de ce ai plecat?”. Peste o oră şi jumătate, Rodica îşi lua deja bagajele din cămin şi se muta la mine. Eu nu puteam accepta refuzurile. Peste câteva zile, am plecat la ţară, la părinţi.

Viaţa noastră  

Este frumoasă. Avem o familie fericită. Eşti fericit atunci când oamenii te înţeleg. Uneori, mi se pare că nu prea sunt înţeles. Şi nu e neapărat să fii susţinut: important e să nu ţi se pună piedici. În plan personal, e suficient să ştii că familia ta e sănătoasă, că mama şi soţia sunt fericite, să vezi două feţe bucuroase de copil, să auzi cum se zbenguie, iar gălăgia pe care o fac să-ţi amintească mereu că, viaţa, de fapt, e atât de frumoasă! Şi că merge înainte.

Naş de botez în cultură

O fac din plăcere. În viaţă există nişte lucruri cu care te poţi mândri. Sprijin mai multe colective artistice. „Leagănul”, „Vatra”, „Fantezie”. Grupurile „Amadeus” şi „Barocco”. De ”Concertino” mă leagă ceva mai mult. Este un colectiv făcut din foştii elevi ai Şcolii de muzică nr. 3 şi ai Liceului „Rahmaninov”. Ei sunt zece, iar eu sunt al unsprezecelea. Sunt naşul lor de botez. Cu buna înţelegere a dlui ministru Cozma şi a dnei viceministru Lapicus, s-a găsit o scenă în care ei să rămână ca să-şi dea frâu liber vocaţiei. Sunt angajaţi ai Sălii cu Orgă, fapt pentru care îi suntem recunoscători şi dnei directoare Zubcu. Dar trei ani au fost în zbor... liber şi frânt. La “Castelfidardo” din Italia, cel mai important festival pentru acordeonişti, au ajuns cu 20 de minute înainte de spectacol. Au luat Premiul I şi Premiul mare şi s-au întors acasă. Premiul doi nu a fost acordat. Sunt mândru de ei!

Caritate

Am sponsorizat monumentul lui Nicolae Sulac, concursul “Mini-miss Moldova”, intervenţii chirurgicale la Milano pentru nişte copii care nu puteau fi operaţi aici,  orfelinatul de pe lângă  Mănăstirea Hâncu, plecările la festivaluri a ansamblurilor de dansuri pe care le-am numit deja, am sprijinit filmările pentru filmul cu Maria Cebotari. Am grijă ca oamenii de cultură să-şi editeze cărţile, albumele, să-şi susţină concertele şi să-i trimit şi la mare ca să se odihnească. Cam 25 la sută din veniturile mele îi ajută pe ei să nu se simtă uitaţi…  

Mama

Mama e orăşeancă de câţiva ani încoace. A lucrat toată viaţa la lăptăria din sat şi are o singură ştampilă în cartea de muncă. Nu există copil în satul Ciuciulea, care să nu o cunoască pe ţaca Maricunea.

Un mare vis de-al meu a fost s-o duc pe mama la Paris. Cel mai interesant e că în momentul în care am ajuns pe Turnul Eiffel, eu îi arătam, plin de emoţii, Podul lui Alexandru, Catedrala Notre Dame, iar mama se tot tânguia: „Măi Alexei, ia mai lasă-mă cu podurile şi catedralele tale, că eu am lăsat bobocii singuri acasă şi stau ca pe ace…”. Dar a memorizat toate locurile pe care le-a văzut. A fost cea mai mare călătorie din viaţa ei. S-o convingi pe o ţărancă să se „rupă” niţel de gospodăria sa înseamnă să câştigi o crâncenă bătălie. Aşa că mama e o femeie umblată prin lume.

Tata

Îmi amintesc de el ca de o durere. Oamenii îi spuneau “badea Jora”. Îi plăcea la nebunie să cânte. Mai ales romanţe vechi româneşti. Mi-a rămas de la el dragostea pentru cântec. A decedat la 55 de ani, de cancer. Mă întreb tot timpul dacă am făcut tot ce se putea ca să nu se ducă…Când pierzi un părinte, simţi o mare durere. Mă înţeleg cei care au pierdut. Pe cei care îi mai au în viaţă îi rog să-i păstreze.

Ciuciulea

Am adus-o pe mama la Chişinău, ne-am gândit să vindem casa şi, când am intrat pentru ultima dată să ne luăm rămas bun, am înţeles că ne-ar fi mai uşor să ne amputăm o mână, un picior, nu ştiu, decât să zicem adio satului. Am cumpărat o ambulanţă pentru săteni, am procurat tabăra din Ciuciulea, în speranţa că turismul hidro va avea un punct de reper şi acasă la mine. În casa părintească şi în casa buneilor stau două familii tinere. Astfel, au grijă de gospodărie. Odată, am trecut pe acolo cu nişte prieteni din Germania, între ei şi un deputat din Bundestag. I-am dus la o vânătoare. Nu ştiu dacă au împuşcat ceva, în schimb beţia de la Ciuciulea o ţin minte.  

La orice hram al satului merg cu troica mea de prieteni – Gheorghe Urschi, Zinaida Julea şi Valentina Cojocaru. Au renunţat de multe ori să cânte pentru o companie gen “Ascom” sau “Lukoil” şi au mers cu mine, chiar dacă aveau de câştigat mai puţini bani.

Emoţii

Îmi fac griji pentru viitorul copiilor noştri. Visez la un viitor stabil pentru ei, de dorit în ţara noastră.  

Text de Rodica Ciorănică
Fotografii de Dumitru Doru


Sus ↑

 Comentarii: CommentsTitleIcon

Jos palaria pentru d-ul Alexei Leahu! Sunt onorata sa citesc aceste povestioare care m-au facut sa rid din plin si sa preiau patriotismul desprins printre rinduri. Sunt mindra ca satul meu va ramine in istorie ,datorita acestor persoane care intradevar schimba lucruri vizibile,oameni fara speranta,visele in realitate!
Corina Marc   -  
03 Iunie 2010, 23:22
Sus ↑
Sunt si eu de bastina din faimoasa Ciuciulea. Recunosc ca am ramas impresionat
de cele relatate de domnul Leahu.Bravo lui ca a reusit sa ne scoata satul din anonimat,ca sa stie lumea ca o avem nu numai pe artista poporului mult stimata
Valentina Cojocaru...As fi bucuros sa - l cunosc mai bine pe dl Leahu. Am avea despre ce discuta.Mai cu seama ca avem si chipiuri de amiral la fel.Tel. 402 986 . ASEM.
Mihai Mereuta 29 10 2010   -  
29 Octombrie 2010, 16:27
Sus ↑
INTRADEVAR FAPTELE SAVIRSITE DE DOMNUL LEAHU AU O MARE IMPORTANTA PENTRU MINE SI PENTRU SATUL MEU.II MULTUMESC DOMNULUI LEAHU PENTRU CA DATORITA DUMNEALUI AM AJUNS SI EU INPREUNA CU ALTI COLEGI DE-AI MEI SA VEDEM FRUMUSETILE LUMII CALATORIND IN MAI MULTE TARI CA FRANTA UNGARIA AUSTRIA GERMAANIA,SAI DEA DUMNEZEU SANATATE FERICIRE SI MULT NOROC
GROSU ANA   -  
09 Noiembrie 2010, 18:25
Sus ↑
Un foarte bun om!!!1250
Savelie Buzila   -  
14 Octombrie 2011, 20:59
Sus ↑
AM AVUT OCAZIA SA-L CUNOSC ,ESTE UN OM CU,, LITERA MARE,, FELICITARI
olga   -  
16 Mai 2012, 17:20
Sus ↑
domnul Leahu este o persoana ne comunicabila si agresiva
dorel-85@mail.ru   -  
23 Mai 2012, 10:15
Sus ↑
Pe d. LEANU nu-l cunosc personal,dar dupa cele auzite si citite despre el,se vede ca este un om cu litera mare,respect din patrea fam. noastre,mai rar asa oameni in MOLDOVA noastra corupta.
victor grigoras   -  
13 Ianuarie 2013, 17:36
Sus ↑
Dumnezeu sa il odihneasca in pace. Satul nostru a pierdut un om cu suflet mare. Condoleante familiei.
Natalia Panta   -  
19 Aprilie 2013, 01:03
Sus ↑
Condoleante familiei...Am pierdut cu totii un mare artist, om cu suflet mare...
olsea pociumbanu   -  
20 Iunie 2013, 09:31
Sus ↑





* Nu sunt admise comentariile ce conţin cuvinte indecente şi atacuri la persoană.


code
Meteo
Curs valutar
Horoscop
Chişinău
+1°