VIP Magazin
Print
Print
Print
Print
Alexandru VACULOVSCHI. “Nu sunt un narcoman ratat şi imbecil”
Octombrie 2005, Nr. 18

Alexandru VACULOVSCHI. “Nu sunt un narcoman ratat şi imbecil”

Comentează   |   Cuprins

Nu ne-am văzut în ochi. Nici eu pe el, nici el pe mine. Despre existenţa lui Alexandru Vaculovschi vorbeşte, însă, starea de alertă sau, în limbajul lui, “Pizdeţ”. (Cred că trebuie să îmi cer scuze pentru rostirea acestui jargon, fapt care este inevitabil, în cazul în care vorbim despre opera unui om).  De acelaşi autor, au mai apărut romanele „Cactuşi albi pentru iubita mea”, şi „Bong”, precum şi culegerile de versuri „Oedip, regele mamei lui Freud” şi „Extasy”. Aş putea reproduce în două fraze tot dialogul nostru virtual: “Alexandru, buna, revista noastră îţi solicită un interviu”, ataşând şi întrebările. La scurt timp, a venit răspunsul: “Voi încerca să răspund la unele întrebări. La unele, pentru că nu sunt un narcoman ratat şi imbecil, cum mă crezi tu”. Apoi, încă o replică, de felul că m-a înţeles greşit, bla-bla-bla. Şi iată-mă cu textul în faţă. Nu sunt nici pe departe nişte răspunsuri ale omului pe care l-am descoperit citindu-i primul roman. Îmi imaginam capodopere întregi, când, de fapt, am găsit doar ‘şpe „nu-uri” şi „da-uri”.

Când a apărut, primul roman al lui Alexandru a făcut furori. Lăudat, criticat, trimis la origini, căutat prin chioşcuri, invitat la cele mai tari emisiuni din România, pentru cititorii din R. Moldova, „Pizdeţ” este o altfel de viaţă. Un fel de deosebire „dintre ficţiune şi realitate”, despre care mi-a vorbit el într-un mail plin de cactuşi. Lumea care îl cunoaşte spune despre Vaculovschi că este un tip foarte modest şi tăcut din fire... Eu îl mai văd (din poze, cel puţin) tuns zero şi zâmbind sarcastic. El, însă....

De fiecare dată când îmi amintesc de copilărie, mă înduioşez. E ca şi cum mi-aş aminti de un film vechi care m-a impresionat. Memoria falsifică, dar oricum sunt sigur că atmosfera familiei mele îmi va rămâne întipărită în cap pentru totdeauna, până am să înnebunesc - sau poate şi după, mă înţelegi? Nici pe departe nu vreau să-i condamn, nu, sunt părinţii mei...”.

Alexandru, sau Sandu, sau Saşka?

Alexandru.

Ce faci la Bucureşti? De ce vii atât de rar acasă? Ce fac, în general, intelectualii basarabeni, care au făcut o facultate şi au rămas la Bucureşti?

Muncesc, merg la concerte, scriu din când în când. Aş veni mai des, dar e destul de departe. Este greu de spus dacă cineva, care a făcut o facultate, poate fi numit intelectual. Eu am lucrat şi ca scenarist, şi ca redactor de ştiri. Acum încerc să realizez o emisiune la un post de radio. La care, încă nu ştiu. Un amic de-al meu, basarabean şi el, a făcut facultate, acum face doctoratul şi mai vinde şi la un magazin de la piaţă. Cei mai mulţi, însă, se întorc acasă, la Chişinău, pentru că foarte mulţi români consideră basarabenii un fel de “second-hand”.

Îţi ajunge salariul pe care îl primeşti sau te hrăneşti şi din carte?

Îmi ajunge, nu că aş scrie gratis.

S-ar putea să te pună în gardă întrebările mele, banale, dar care ar fi un sinonim la titlul cărţii tale?

Stare extremală, dacă te referi la “Pizdeţ”.

Cine te-a inspirat la alegerea titlului?

Starea extremală. Şi facultatea de litere de la Cluj, oricum, sunt sinonime.

Câţi dintre cei pe care îi cunoşti rostesc acest titlu?

Toţi.

Este cumva acesta cel mai important cuvânt din viaţa ta? Şi ce te-a făcut să scrii această carte?

Nu este cel mai important cuvânt. Ce m-a făcut să scriu această carte… O întrebare cam… Aşa am simţit. Am scris doar ceea ce am simţit.

Ce fac acum părinţii tăi şi cât de adevărate sunt pasajele din roman, dedicate copilăriei tale?

Părinţii mei sunt profesori de literatură şi nu au nici o legătură cu “părinţii” din roman.

Mai ţii minte cum m-am drogat prima oară? De fapt, cum am recunoscut că da, a fost altceva decât alcoolul, da, am fost drogat. Cum am stat la un suc pe terasa de la Casa Presei, cum a început să plouă , toţi au intrat în bar, noi am rămas pe terasă, am tras doar umbrela mai jos… M-am ridicat de la masă extrem de greu, clătinându-mă. Credeam că n-am să reuşesc. Mi se părea că trupul meu e făcut din miliarde de bucăţele…”

Nu te deranjează să recunoşti că te-ai drogat? De ce făceai acest lucru?

De fapt, nici n-am recunoscut niciodată. Am scris despre asta, ceea ce este  diferit. Cine citeşte, îşi dă seama. Nu trebuie să declar acest lucru şi pentru poliţie.

Au nu ştii tu că drogurile afectează gândirea?

Şi alcoolul, şi mâncarea, şi stresul afectează gândirea. Chiar şi o carte afectează gândirea. Depinde, însă, cum ţi-o afectează. Cred că o vodcă e mai dăunătoare decât o marijuană.

L-ai visat vreodată pe Fidel Castro, în vreun vis de-al tău frumos cu crime?

Nu.

Cine sunt cretinii şi “nefericiţii aceştia” din cartea ta?

Ar fi o listă foarte mare. Poate chiar prea mare.

Dacă toţi sunt rataţi, cretini, idioţi şi tâmpiti, tu cum eşti?

Am ratat şi eu multe. Şi m-am comportat ca un cretin. Dar sper şi tind să ajung un om normal. Normal prin ceea ce înţeleg eu, nu în general.

Ce faci când îţi expiră sufletul şi unde este acum Bobdylan?

Când îţi expiră sufletul, mori. Bobdylan se pornise în Argentina, dar cred că a ajuns în Barcelona.

“Bobdylan putea să mă amuze, însemna foarte mult acest lucru, eram uneori cam cretin, dar la urma urmei cine nu este. Eu recunosc întotdeauna că sunt cretin şi imbecil. Dar nu oricine poate să-mi spună acest lucru, nu… Bobdylan mă şi stresa uneori, fiindcă venea şi el la mine distrus, trebuia să stăm de vorbă, să-l liniştesc şi uneori, după ce-l linişteam, treceam şi eu la starea lui de stres. Aşa am intrat odată într-un geam de doi metri după o discuţie cu el… Bobdylan fuma mult, dar nu-şi lua ţigări niciodată.”

Eu cred că ai suportat şi mai suporţi destul de greu societăţile în care te afli. Greşesc?

Nu.

Există în cultura românească un curent basarabean, “infiltrate” prin Zdob şi Zdub, Pavel Stratan etc? Cum se manifestă aceste basarabenisme în România?

Chiar foarte pronunţat, noi având avantajul de a fi mult mai direcţi decât românii. Ei au crescut în vechile tradiţii, stau mai lipiţi de gard, marea majoritate citindu-l doar pe Sadoveanu. Noi am crescut şi ne-am copt în cultura rusească. Românii nu au un Dostoevski, un Tolstoi, Bulgakov.

“Dumnezeu există şi nu există în această lume. Sunt câteva lumi suprapuse şi nu fiecare îl poate simţi pe Dumnezeu… Nu trebuie să-l căutăm, Dumnezeu nu poate fi vânat. Nu e o pasăre, deşi ni-l imaginăm în ceruri, nu e nici un pensionar, aşa cum şi-l imaginează pensionarii din cauza păcatelor, a fricii… Sunt multe încercări de a-l găsi pe Dumnezeu cu ajutorul cuvintelor şi uneori ai senzaţia că l-ai prins, dar totuşi, scapă….”

Cum crezi că se simte Dumnezeu între toate expresiile necenzurate din această carte a ta?

Se simte cu picioarele pe pământ.

Eşti prieten cu părintele Savatie? Cum se împăca un slujitor al lui Dumnezeu cu un consumator de droguri?

Suntem prieteni de pe scările Casei Presei. Pot doar să vă spun că nu am fumat niciodată iarbă cu el şi nici nu ne-am drogat vreodată.

Cand ai fost invitat în emisiunea lui Andrei Gheorghe, aţi tras împreună un haşis? Pentru că, se spune, şi el fumează marihuană…
Nu.

S-a supărat Oaia că ai numit-o Oaie?

Oaia nu există în realitate.

“Oaia mi-a zis că Istvan şi Ion o să mă toarne. Mi-a zis ea că sunt turnători, că numai se fac că sunt băieţi de treabă, fumează, beau, se distrează cu noi, da’ de fapt sunt nişte turnători ordinari, că imediat ce vom face un pas greşit, vom fi pierduţi. Nu se poate, îi spuneam eu Oii şi mai făceam o ţigară”.

Ai trăit vreodată vreo poveste de dragoste frumoasă, cu excepţia romanelor avute cu “curvele” din căminul XVI?

N-am avut nici o poveste de dragoste cu vreo curvă. Iar poveştile mele de dragoste au fost toate frumoase. Chiar dacă nu toate sfârşiturile au rămas la fel de frumoase.

“Femeile de atunci cum mă suportau? Erau toate cam curve. Îmi plăceau curvele. Totul frumos, fără complicaţii. De obicei. Nici o vorbă de răutate când eşti clei, ca şi cum totul este normal. Pentru băieţii şi fetele din generaţia mea, generaţia O, foarte multe lucruri par normale. Altfel, te rupi în două şi te duci la fund”.

Profesorii tăi de la Universitate, “cretini” şi ei, cum au comentat această apariţie editorială a ta?

Unii m-au picat la examene, alţii mi-au cerut autografe şi apoi au scris cronici.

Câte trepte are Casa Presei?

Multe.

Mai ai de gând să scrii ceva sau te opreşti doar la adunatul “resturilor mucegăite cu viaţă lungă”?

Scriu, scriu.

Cum se descurcă un scriitor ca tine la Bucureşti? Ai fost acceptat în gaşcă?

În gaşcă umblam când eram student. Acum umblu în mai multe “găşti”.

Cine mai face parte din Generaţia O (zero)? Este cumva sora generaţiei pierdute?

Cine vrea. O fi ea o soră, dar vitregă.

Când te-ai făcut varză ultima dată şi “unde e aia”?

Nu ştiu cine-i aia. Ultima oară m-am făcut varză săptămâna trecută. Am băut cogniac după câteva beri.

Spui în roman că sunt unele chestii care-s sortite tăcerii pentru totdeauna. De ce tac oamenii?

Pentru că li-e frică şi li-e ruşine.

Ce ai face, dacă ai fi judecător şi te-ai afla în situaţia când trebuie să condamni un narcoman?

L-aş trimite la o clinică de dezintoxicare, nicidecum în pârnaie, pentru că ei au nevoie de ajutor, nu de condamnare.

“Te poţi droga cu absolut orice. Prietenul meu Kerouac se droghează cu sandwichuri, cu plăcinte, pateuri, hot-doguri, hamburgeri etc… Păi, nu l-ai văzut cum mănâncă un sandwich, zici că a uitat tot, de existenţa lui, de lume. El e sandwich atunci. Trăieşte gustul, timpul în care mănâncă. Această uitare mi se pare un drog”.

Care a fost cea mai importantă lecţie a străzii pe care ai primit-o?

Nu ştiu, dar ieri am văzut un tip beat mort care cădea la fiecare cinci metri şi adormea. Nu e prea romantic, nu?

Când deschizi şi tu un Pub?

Aş vrea cât mai repede.

Când apari la Chişinău, bem o bere împreună?

Ok.

Ileana Rusu

P.S. Au rămas multe nescrise. Despre ziduri şi libertate, despre viaţa clinică, despre înălţime. N-a vrut să-mi răspundă la aceste întrebări. Citiţi-i cărţile, aşa cum fac şi eu. Şi poate aflaţi singuri răspunsul. Până la urmă, fiecare om cu adevărul lui.




Sus ↑

 Comentarii: CommentsTitleIcon

Am ramas impersionata de raspunsuri, insa intrebarile lasa mult de dorit.Ssunt prea multe cu referinta la droguri si viata personala,pina la urma e viata lui nu? Si sigur ca are nevoie de confidentialitate. Referitor la intrebari, de ce se insista cu aceleasi lucruri ? Chiar nu aveti originalitate? E enervant. Iar in scrieri,voi chiar vedeti doar partea superficiala,daca sunteti asa destepti sa dati asa intrebari pai de ce nu incercati si sa patrundeti in sens? Sau e prea greu? Spune-mi tu cite trepte are Casa Presei... Sau cum ar fi daca cineva ar veni si te-ar intreba "cind te-ai facut ultima data varza"...? Impresia lasa de interviu e ca ati incercat sa injositi cu asa intrebari,dar am ramas placut surprinsa de modalitatea calma de a raspunde. Pentru asta, copiii nostri vor ajunge sa-i citeasca operele. Oare nu toti scriitori au avut vieti controversate? Eminescu,Creanga sau Topirceanu au fost sfinti? Nu. De ce toti ii idolizeaza? Pentru viata lor sau pentru opera? OPERA E PENTRU NOI , VIATA ESTE A LUI.As vrea ca Alexandru sa citeasca acest mesaj de sustinere sincera.
Ecaterina   -  
05 Octombrie 2011, 03:13
Sus ↑





* Nu sunt admise comentariile ce conţin cuvinte indecente şi atacuri la persoană.


code
Meteo
Curs valutar
Horoscop
Chişinău