VIP Magazin
Print
Print
Print
Print
Alexandru Pincevschi. Mai puternic decît crizele
Aprilie 2009, Nr. 60

Alexandru Pincevschi. Mai puternic decît crizele

Comentează   |   Cuprins

Nu ştiu dacă am duşmani. Dar cu siguranţă am simpatizanţi. Unii îmi spun, pe alţii îi simt. Am făcut ceva în această ţară, am creat locuri de muncă care se văd, am două mii de salariaţi, afacerile mele au valoare pentru oraşul nostru şi pentru ţară. Pe unele le consider adevărate bijuterii. Aşa cum ar fi noul Centru „Mitsubishi” sau proiectele sociale ca „Baby Hall” sau „Niagara City Fitness”.

 Duşmanii apar cînd te comporţi cu cineva neomeneşte, umileşti, iei ceva cu forţa, nu întorci datoriile. Eu nu-mi cunosc duşmanii. Deşi s-ar putea să-i am. De ce? Fiindcă nu pot ajuta pe toată lumea şi de aceea poate cineva se supără. Fiindcă sînt un om bogat şi am un caracter specific. Dar, dacă nu l-aş fi avut, nu aş fi obţinut nimic.

 Un prieten mi-a zis că dacă există oameni care nu te iubesc, înseamnă că eşti de valoare.

 Nu mi-am spus niciodată că trebuie să mă opresc. Omul trebuie să fie activ, altfel nu are plăcere de la viaţă. Este adevărat că m-am întrebat cum aş putea lucra mai puţin, dar nu am găsit un răspuns. Vedeţi, astăzi e sîmbătă, iar eu nu am găsit altă zi pentru acest interviu.

 Nu ştiu la ce etapă a crizei sîntem. Ceva mai departe de început. Se spune că trebuie să ajungem la adînc şi abia de acolo să ne ridicăm din nou. Cu siguranţă, la capătul ei încă nu am ajuns.

 Criza nu mă sperie. Mă îngrijorează. Ea este în primul rînd un stop pentru economia noastră.  Eram obişnuiţi ca, din 2006, vînzările automobilelor în general să crească anual cu 20-40 la sută, iar „Elita-5” să meargă înaintea pieţei cu creşteri de 100 procente la vînzări. Anul acesta vom înregistra o scădere esenţială. În ianuarie şi februarie numărul automobilelor uzate importate se apropie de 50 la sută. Oamenii caută maşini mai ieftine şi nu se gîndesc că peste jumătate de an vor începe problemele tehnice şi investiţiile într-o maşină veche.  

 Prima parte a cuvîntului „criză”, scris cu ieroglife chineze, se descifrează ca problemă, iar a doua parte - ca oportunitate. Aş fi bucuros să nu fi fost această criză, indiferent de oportunităţile pe care mi le-ar putea oferi. Va fi greu cîţiva ani - mulţi vor falimenta, dar, pe de altă parte, vor dispărea afacerile prost făcute, se va produce globalizarea afacerilor - firmele puternice vor fi şi mai puternice, iar celor mici le va fi mai dificil...

 Ieftinirea maşinilor noi mi se pare imposibilă. Este adevărat că în unele ţări din Europa cei ce procură o maşină, primesc încă una gratis. Este o modalitate bună de a menţine piaţa vînzărilor automobilelor. În România, dai o maşină uzată şi primeşti 800 de euro pentru procurarea unui automobil nou. La noi nu e încă aşa ceva. Asta îşi permit statele care produc automobile. Maxim ce putem oferi, sînt reducerile la stocurile anului trecut. Dar cu reducerile nu vom ajunge departe, ele duc la pierderi şi la distrugerea afacerii.

 Nici piaţa imobiliară nu are de unde coborî preţurile. La noi imobilele nu costă, ca la Moscova, de la 3 la 20 mii de euro pentru un metru pătrat. Ceea ce avem azi pe piaţă sînt costuri reale.  

 Niciodată nu implic inima şi emoţiile cînd iau decizii. Dacă trebuie să-mi iau rămas bun de la un partener cu care ceva nu merge, îmi iau rămas bun. Legile businessului arată că nu contează că ţi-e prieten, că e om bun sau că mîine nu va avea cu ce-şi întreţine familia. Tot timpul trebuie să renunţi la ceva la care ţii, ca să poţi păstra altceva, la care ţii mai mult.   

 Nu-mi place faptul că politicienii încearcă să scoată dividende pe seama crizei. Orice putere care va veni mîine la guvernare nu trebuie să se bucure de problemele altei puteri. Asta mă irită.

 Diferenţa dintre criza de acum şi cea din 1998 este aria ei. Spre deosebire de această criză, care e una globală, cea de acum 10 ani a fost una locală, sau regională dacă vreţi, cu impact asupra statelor CSI, iar experienţa de atunci nu ne poate servi ca ajutor. Economia noastră era dependentă de cea a Rusiei şi şi-a revenit mai repede, chiar dacă nu era atît de dezvoltată ca azi. Cu cît investiţiile sînt mai mari, cu atît pericolul e mai mare, sînt mai multe linii de credit implicate. Diferenţa e că probleme au astăzi toţi – din America pînă în Albania. Oricum, în ‘98 a fost mai uşor.

 Criza ne-a făcut să conservăm proiectul cartierului rezidenţial „Regency Hills”. Deoarece la moment nu există deloc putere de cumpărare. Proiectul demarat de noi, însă, trebuie să schimbe mentalitatea oamenilor. Şi nu este atît de uşor să convingi 230 de familii cu bani să accepte să locuiască în afara oraşului în condiţii în care nu au mai trăit nimeni pînă acum. Proiectul este „congelat” pînă la timpuri mai bune.  

 „Orange City”, cu vile de tip „town house”, este alt proiect rezidenţial, construcţia căruia o demarăm în luna mai, anul curent. Este  un cartier locativ din 29 de vile, situat în buricul oraşului, la Moara Roşie. Avantajul este că cei care îşi doresc o casă, dar nu sînt gata să-şi schimbe modul de viaţă urban, aşa cum presupune „Regency Hills”, pot avea una în inima oraşului, unde nu
trebuie să schimbe nimic, nici supermarketul preferat, nici farmacia, nici medicul de familie. Anume din această perspectivă  am creat „Orange City”. Cu magazine, garaj pentru două maşini, terase, curte în faţa şi în spatele casei. Cu tot confortul unei vile. Peste un an, clienţii vor avea cheile.
 
 Mă întreabă mulţi în ce e bine să investim azi. Orice afacere mi se pare cu perspectivă. Doar că profitul va fi diferit. Trebuie şi să vindem, dar şi să producem, ca să oferim locuri de muncă. În acelaşi scop, am construit o fabrică de mezeluri la Ungheni. Celelalte afaceri depind de felul în care sînt gestionate.
 
 Cea mai stranie ofertă? Un ex-deputat îmi propunea să mă întîlnesc cu un rege arab, care să-mi dea milioane pe termen lung, cu dobîndă mică, şi, dacă ceva nu ar merge, îmi spunea că pot să nu întorc împrumutul. Dar eu sînt realist, nu cred în poveşti. Am primit sute de propuneri, una mai aberantă decît alta, însă eu îmi caut de treabă. Sînt oameni care şi-au făcut din asta meserie, să vină şi să propună afaceri.

 Nu mă plimb pe străzile Chişinăului. Nu am nici timp, dar nici străzi potrivite pentru plimbări sub clar de lună nu avem. La Kiev, în week-end, te poţi plimba pe Hreşciatik, seara după şase, pentru că accesul automobilelor este interzis după această oră. La fel, îmi plac străzile din Viena, Praga, Paris, Budapesta. Sper că vreodată vom avea şi la Chişinău o stradă sau o străduţă unde să ne putem plimba.

 În luna mai anul trecut am înmormîntat-o pe mama. La Los Angeles. Am simţit că am pierdut o aţă, o legătură cu trecutul... Mama a trăit 85 de ani. Slavă Domnului că a trăit atît. S-a bucurat de succesele noastre. A avut o viaţa bună,  dar şi grea. S-a născut la Leova, într-o familie de evrei. La trei anişori a rămas fără tată, iar la 7 -  orfană. Au crescut-o surorile. Cînd avea 14 ani, mama a fugit în România. Ea spunea, în felul ei de atunci de a vedea lucrurile, că cineva „a furat graniţa”. Acolo a lucrat croitoreasă într-o familie mai bogată. A revenit în 1940, apoi s-a început războiul şi ea s-a evacuat în Uzbekistan. Şi l-a întîlnit pe tata, de baştină din Făleşti. S-au căsătorit şi după război s-au întors la Făleşti, unde m-am născut eu. Au trăit o viaţă bună, au crescut patru copii.

 Tata nu m-a bătut niciodată. Îi plăcea să vorbească cu mine, să-mi explice cum stau lucrurile. Dar este adevărat că nici eu nu i-am dat motive să mă bată. Sînt mulţumit că tatăl meu a fost aşa cum a fost. De aur. Păcat că nu a reuşit să vadă ce am ajuns.

 Am emoţii mari cînd vorbesc de tata. A trăit o viaţă scurtă, numai 50 de ani. A decedat într-un accident feroviar. La 19 ani am rămas fără el. Toţi care au părinţi, trebuie să-i ţină pe palme. Numai pentru faptul că ne-au născut. Ai mei nu mi-au dat bani sau apartamente, dar studiile şi educaţia primită mi-au fost suficiente.

 Eram un copil liniştit. Mama, cînd a văzut cîte am realizat în ultimii 20 de ani, mi-a mărturisit că nu-i vine să creadă. Niciodată nu s-a aşteptat că un copil atît de calm în copilărie poate munci atîta. Părinţii au trăit mulţi ani la gazdă. Mama mă punea la verandă şi dacă mă lăsa pe patru ore pe un scaun cu ochii spre geam, acolo mă găsea la întoarcere. Acum, dacă mă laşi undeva pe patru ore, mă vei găsi în alt colţ al Europei.

 Îmi pare rău că am făcut-o pe mama să sufere cînd veneam tîrziu acasă, de undeva. Eu nu vedeam problema, nu înţelegeam de ce îşi face griji. Acum, fiind tată, o înţeleg şi mi-i ruşine de atitudinea mea de atunci.  

 Nu mi-am pus niciodată băiatul în situaţiile dificile prin care am trecut eu, doar ca sa înţeleagă că viaţa nu e atît de blajină cu noi. Recunosc că am un caracter destul de sever şi relaţii de afaceri cu multă lume, dar eu nu-i pot crea artificial copilului condiţii grele. Mă strădui să-l educ. Pe undeva reuşesc, pe undeva nu prea. E o generaţie nouă, total diferită...

 Eduard se implică în toate afacerile mele. Nu atît cît aş vrea, dar poate eu vreau prea mult? Îi place mult muzica, are o trupă de rock sau pop, îi place fitnessul, businessul auto, dar cred că mai are nevoie de timp să înţeleagă ce vrea.

 Fiecare an creează nişte cotituri în viaţa noastră. De fapt, ni le creăm noi, cotiturile.

 Nu aş spune că sînt greu de suportat, am unele standarde, îmi place să fie totul aranjat, curat, indiferent că este în birou sau veceu. Aşa e acasă, aşa e şi la birou. Sînt gurmand, mănînc bine, dar puţin. Sînt foarte activ şi poate asta e greu pentru cineva. Îmi place să merg serile la restaurant, să mă întîlnesc cu prietenii. Dacă merg peste hotare, nu dorm în hotel, ies, trebuie să văd oraşul. În general, sînt flexibil. Dacă femeia de lîngă mine mă înţelege, atunci nu trebuie să-i fie greu.  

 Îmi place femeia drăguţă, care se îmbracă frumos, indiferent de brand, se acceptă cu haine cusute la Soroca sau Cahul, dar asortate cu gust, femeia care apreciază partenerul, ideal nu e nimeni. Trebuie să poată remarca calităţile pozitive şi să le treacă cu vederea pe celelalte.  Nu-mi plac femeile care fumează, mai ales în stradă, care nu pot face borş, chiar dacă trebuie să-l facă foarte rar, doar atunci cînd nu vreau să ieşim la restaurant.

 Niciodată nu am regrete. Ce s-a întîmplat, s-a întîmplat. Pot revizui şi analiza ceva din trecut doar ca să nu repet o greşeală. Cineva mă întreabă dacă nu mă doare inima că acum 10 ani am vîndut afacerea cu benzinării. Nu am regretat niciodată. Am investit banii în alte afaceri de succes.

 Nu vreau să schimb nimic în viaţa mea. Totul e bine aşa cum este. Avem ce mînca, avem afaceri, colectiv... Dar, vorbind la general, vreau să schimbăm lucrurile din ţara noastră. Trebuie dezvoltate suburbiile şi satele. Să ne gîndim cum îi putem face pe cei plecaţi să revină şi să facă ceva aici, acasă. Să deschidem hotarele, să putem călători liber. Sînt foarte multe de făcut. Tocmai de aceea vreau ca politicienii să uite de propriile interese atunci cînd ajung la putere...

Text: Rodica Ciorănică. 
Foto: Roman Canţîr

Sus ↑

 Comentarii: CommentsTitleIcon

Mai bine ai spune cum ai furat bani si tiai deschis afacerile,nu pleca cu taina in mormint,Bandiuga
eduard   -  
30 Decembrie 2009, 23:37
Sus ↑
:d
livia   -  
31 Mai 2010, 17:43
Sus ↑





* Nu sunt admise comentariile ce conţin cuvinte indecente şi atacuri la persoană.


code
Meteo
Curs valutar
Horoscop
Chişinău
+28°