VIP Magazin
11 Decembrie 2019
Print
Print
Print
Print
Cel mai fericit dintre... PRIMARI
Mai 2004, Nr. 02

Cel mai fericit dintre... PRIMARI

Comentează   |   Cuprins

Nimeni nu ar putea intui că după lentilele ochelarilor a la George Clooney poate fi descoperit un bărbat care, la aproape 40 de ani, are o viaţă numai bună pentru o peliculă cinematografică. El, hoinarul de ieri cu copilăria risipită pe uliţele satului sau pe dealul cu vaci, a reuşit să câştige încrederea consătenilor nu cu banii pentru care a învăţat să muncească, ci prin ceea ce este el astăzi - OM.

"Nu am nici o fotografie din copilărie, deoarece nimeni nu a avut interesul să pună în faţa obiectivului un copil fără părinţi, zâmbeşte trist primarul. Eram al şaselea în familie, la şapte ani am văzut cum tatăl meu a părăsit-o pe mama pentru o femeie mai tânără; ştiu cum este să mergi în clasa întâi fără ghete, am trăit suferinţa mamei care se stingea sub ochii noştri măcinată de boală, iar pe urmă, la 12 ani, am plâns la înmormântarea ei, după care am ajuns în stradă...

Deşi ne lepădase, tata a suferit enorm când a murit mama. El a spălat trupul neînsufleţit al celeia care-i fusese nevastă şi care-i dăruise şase copii, el a îmbrăcat-o în hainele cu care ea trebuia să treacă în lumea cealaltă şi a bocit-o cum nici un bărbat nu mai bocise până atunci o femeie, pe care ar fi lăsat-o singură cu boala şi cu sărăcia ei. Atunci am înţeles că el a iubit-o mereu, în felul lui, şi că în viaţă, chiar dacă se întâmplă să-ţi placă alta decât cea care te aşteaptă acasă, nici una nu este mai bună decât femeia ta, mama copiilor tăi...", spune cu voce tremurândă primarul, furat de dureroasele amintiri ale copilăriei.

Ion şi fraţii lui aveau doar două soluţii - sau să fure ca să poată trăi, sau să aleagă o viaţă mai grea, în care să adoarmă flămânzi, dar visând să ajungă oameni... Au ales calea mai grea. Viitorul om de afaceri şi viitorul primar culegea din stradă tot ce i se părea frumos. Voia să facă neapărat carte, să aibă o casă frumoasă şi să ajungă om. Era mult? Era puţin? Pe atunci, nu ştia. Dar era sigur că acestea erau priorităţile pentru el.

Gustul amar al mizeriei

A avut o viaţă foarte grea şi alături de părinţi, dar şi atunci când a rămas fără ei. în clasa întâi a mers la şcoală desculţ, doar în şosete, cu hăinuţele cârpite, dar curate. Nu-i plăcea să trăiască din mila altora şi să poarte hainele pe care i le aduceau colegii. Venea la şcoală în ce avea. Dacă lipsea de la lecţii, nu se întâmpla pentru că nu şi-ar fi făcut temele, ci pentru că aveau de spălat rufe sau de făcut ordine, ori de curăţat la puţinele vite de pe lângă casă. Nu va uita nicicând cum odată, de Paşti, maică-sa i-a cumpărat o cămaşă galbenă. Şi-o dorise atât de mult! Nu mai avusese vreodată ceva nou, cumpărat special pentru el... De atunci, galbenul a devenit culoarea lui preferată. Soţiei şi soţiilor prietenilor de familie le dăruieşte trandafiri galbeni, lalele galbene; mobila din bucătărie e şi ea asortată - galben şi albastru...

Jocurile copilăriei... Se lua cu turca şi pierdea vacile în păpuşoaiele oamenilor... Ieşea la săniuş în ciubote de cauciuc şi nu se îmbolnăvea niciodată... Le lipseau multe, dar crede că erau fericiţi... Copilăria nu i-a oferit filme cu desene animate. Abia după armată şi-a luat un televizor şi râde şi acum, sub privirile înţelegătoare ale copiilor săi, atunci când priveşte desene animate...

După ce s-a prăpădit mama lor, se culca în fiecare noapte cu gândul la o bucată de pâine. La şcoală, culegea de pe jos cioturile de măr aruncate de colegi şi îşi amăgea foamea. Astăzi, fiind primar, îşi orientează toată atenţia spre familiile care o duc la fel de greu. Le împarte chiar el ajutoarele pe la case, le alocă bani şi se întreabă de ce în copilăria lui administraţia locală niciodată nu le-a oferit vreun sprijin şi cine ridica, în locul lor banii, pe care statul, cu siguranţă, îi repartiza orfanilor?

Oftează din greu când îşi aminteşte de Şcoala profesională de la Briceni. Acolo a învăţat lemnăria, acolo, într-o iarnă, a dat peste elevi o invazie de păduchi şi, ca să scape de ei, îşi muiau în ajun hainele în apă şi le scoteau peste geam ca să moară de frig vietăţile scârboase şi sprintene. Spre dimineaţă, acestea se dezmorţeau şi îşi luau de la capăt promenada prin hainele lor...

Prin '81, pe când se întorcea fară o măsea de la dentist, oprit în faţa unei berării din Ialoveni unde se vindea totul de-a valma -haine de import, unt, caşcavaluri şi salamuri. Şi-a făcut cruce şi şi-a zis: „ Dă, Doamne, să trăim toată viaţa aşa cum trăim acum". „Ei, ce bucurie aveam eu, orfanul, vagabondul, de la mezelurile în jurul cărora roiau muştele şi pe care eu nu mi le puteam cumpăra? Ce treabă aveam eu, copilul cu turca în cap, să mă gândesc cum voi trăi mâine?... Probabil că mă maturizasem mai repede decât alţii. Le spun şi copiilor mei la ce mă gândeam eu când eram de vârsta lor. Nu le prea vine a crede. Ei au cu totul alte griji. Dacă nu le place un computer, vor altul, mai performant..."
 
„Nu voi uita niciodată cum, în ajunul plecării la armată, pe la 8 seara, am văzut un bărbat la poartă. Era tăticul nostru. Nu ştia că eu şi fratele meu geamăn am fost încorporaţi, dar îl mânase spre casa noastră presimţirea că n-o să ne mai vadă niciodată... Am plâns toţi trei îmbrăţişaţi, chiar dacă ne părăsise. Niciodată nu l-am acuzat, l-am preţuit întotdeauna, mai ales după ce l-am pierdut. Ne-a dat câte 100 de ruble la fiecare şi ne-a rugat să nu ne facem naţia de ruşine. Peste un an, am primit o telegramă din care am aflat că nu mai avem tată..."

După armată nu a stat degeaba nici o zi. Timp de 11 luni de muncă la uzina de beton armat din Băcioi, singurele luni din viaţă în care a lucrat „la stat", în ziare au apărut trei articole în care a fost lăudat, a primit trei diplome şi era candidat la titlul de „fruntaş al muncii comsomoliste". Nu a aşteptat "sărbătorile din octombrie" ca să fie decorat, ci s-a înscris la Facultatea de educaţie fizică şi sport de la Institutul „Ion Creangă". Decoraţia a primit-o pentru munca depusă în colhoz, în primul an de studenţie. în paralel, a început să practice o formă de comerţ care pe atunci se numea bişniţă. La finele primului an de studii ajunsese cel mai modern student din institut. Avea trei modele de blugi Wrangler, scurtă din denim şi trenci negru din piele, lung până în pământ... Abia atunci a început să iasă şi el în sat, la fete. La întâlnirea cu absolvenţii a văzut-o pe Larisa şi la capătul a trei luni i-a cerut mâna. Părinţii ei nu 1-au acceptat. Erau oameni gospodari, iar el - din săraci, fără părinţi... Mai târziu, socru-său nu a vrut nici măcar să-şi ia fiica de la maternitate, cu maşina. Ion a luat un taxi. Erau săraci lipiţi pământului, nu aveau cu ce-şi hrăni fetiţa. Copilul se născuse de trei kilograme, iar la trei luni avea doar două kile şi şapte sute... Dar s-au descurcat. Ion avea cea mai mare bursă la facultate, se angajase paznic la cantina institutului, lăcătuş la Centrul de tuberculoză şi electrician la şcoala din Băcioi, unde mergea duminicile şi mai schimba câte un bec... Ajungea la 275 de ruble pe lună. Pe atunci, era un salariu foarte bun.

Pe urmă, a avut noroc şi numai noroc. A revenit la meseria de bişniţar şi în '89 s-a ales cu primele câştiguri de proporţii. A fost printre primii care au pornit afaceri legate de importul de maşini în Moldova. Câştiga câte 2000-2500 de ruble de la fiecare autoturism. Atunci şi-a procurat primul automobil. Peste doi ani, împreună cu fratele său şi cu încă un partener au început să importe camioane în România. Apartamentul cu trei camere de la Ciocana, 1-a dăruit unei familii de invalizi. La început, nu ştia cine sunt persoanele care i-au ocupat în mod abuziv locuinţa şi le-a dat în judecată. Cum acestea nu se prezentau la proces, s-a dus el să le cunoască. A sunat la uşă şi i-a deschis o femeie chinuită şi un fost militar într-un cărucior de invalid. Nu se aşteptase să vadă nişte neajutoraţi. Nu a zis nimic, a coborât scările şi şi-a retras acţiunea.

Singuri, nu putem face nimic

Se spune că omul este dator să construiască o casă, să aibă măcar un copil, să sădească un pom şi să sape o fântână. Considera că făcuse toate Băcioiului, dar oamenii nu aveau încă suficientă încredere în el... A fost recunoscător că s-a întâmplat aşa. Mai primise o lecţie de care avea nevoie. între timp, s-a ocupat de firma sa de construcţii şi şi-a făcut specializarea în administrare publică locală la Facultatea de drept. Şi a revenit în forţă în următoarea campanie.

În 2003 a câştigat alegerile din Băcioi foarte uşor. Satul se prăpădea. Nimeni nu credea că un asemenea dezastru era la numai câteva minute de Chişinău... Primarul a făcut reparaţie în primărie, a renovat drumurile, a asigurat cu apă centrul medical şi şcoala. „Ce medici mai pot lucra zece ani fără apă? Pentru invalizi am adus cinci cărucioare. Aştept un ajutor umanitar din Danemarca şi un altul din Olanda. Am discutat cu nişte oameni de afaceri italieni care au intenţia să implementeze la Băcioi un proiect industrial ce va oferi minim 800 locuri de muncă, cu 250 de euro salariu. Sper să reuşesc să repar grădiniţa în anul acesta, dar şi drumurile, şi apeductul, să gazificăm satul până la urmă. Este foarte mult de lucru. Când mă ocupam de business, aveam o groază de timp liber, pentru cafele şi discuţii de afaceri. Acum mi-e ruşine când mă caută consătenii, iar eu nu sunt la primărie, în afara orelor de audienţă". Dacă nu cunoştea lumea businessului, n-ar fi reuşit. Crede că la conducere trebuie să vină oameni de afaceri, cu altă mentalitate, în stare să ridice ţara de pe brânci. „Tot ce am făcut, am reuşit cu ajutorul prietenilor şi relaţiilor, afirmă renunţând la orgoliu primarul. Cine zice că reuşeşte, singur, minte. Singuri, nu putem face nimic."

„Mă consider cel mai fericit om din lume, ne declară primarul care a realizat tot ce şi-a dorit până acum. Dl Urecheanu m-a întrebat nu demult cum mă simt în funcţia de primar şi i-am răspuns că sunt cel mai fericit primar din municipiu. S-a uitat nedumerit la mine şi mi-a spus că nu înţelege. Sunt cel mai fericit primar, i-am repetat zâmbind. Am reuşit să-mi fac o casă, am o familie minunată şi am ajuns om. Oare asta e puţin pentru a fi fericit?".

Rodica Ciorănică

Sus ↑

 Comentarii: CommentsTitleIcon

Numai cel ce a trecut prin necazşi suferinţă debine Om.Bravo domnule primar eşti un exemplu demn pentru toţi primarii mai ales pentru cel din or.Corneşti.Domnul să te întărească!
Zinaida   -  
22 Februarie 2013, 14:04
Sus ↑





* Nu sunt admise comentariile ce conţin cuvinte indecente şi atacuri la persoană.


code
Meteo
Curs valutar
Horoscop
Chişinău
+6°