VIP Magazin
Print
Print
Print
Print
Noiembrie 2008, Nr. 55

Rodica CioranicaPrinţi şi cerşetori

În fiecare zi din viaţa noastră căutăm, ne rătăcim, ne regăsim pentru ore sau secunde şi iar ne lovim de pereţi de dezamăgiri. Chiar dacă fraza anterioară poartă o relativă încărcătură de tristeţe, în fiecare zi mă prind la gîndul că noi sîntem fericiţi. Spunînd noi, am în vedere cîteva generaţii de oameni activi, care ştiu ce trebuie să facă cînd se trezesc dimineaţa. Ştiu unde trebuie să meargă. Ştiu cine are nevoie de ei. Ştiu că ziua pe care o trăiesc le va aduce o mulţime de lucruri noi. De idei. De întîmplări pe care le vor avea cui povesti. Este adevărat, şi probleme. Multe dintre care se rezolvă mai greu sau deloc. Dar ne este interesant să trăim cu ele. Pentru comparaţie. Din generaţia asta cred că face parte şi eroul copertei noastre. Nu pentru că s-a născut într-o familie de succes şi pentru că a ştiut să-şi creeze o familie la fel de minunată. Ci pentru şansele pe care le are. Şi Chiril Lucinschi, şi noi, cei care scriem despre el, şi toată lumea care apare în reviste, la televizor, sau care nu apare nicăieri, dar are un loc de muncă, o casă, copii, avem şansa la împlinire.  

În paralel cu noi există o altă lume. Lumea din întuneric. Lumea care la fel ca noi s-a considerat acum 20 de ani o generaţie a fericiţilor. Lumea vedetelor de altădată. Lumea intelectualilor care acum nu au cu ce-şi plăti facturile. Acestei lumi, prinse între lumină şi întuneric, i-am dedicat tema acestui număr. Ne-am propus să vedem ce fac celebrităţile de altădată. Actori, prezentatori de radio şi televiziune, scriitori, traducători. Boema de ieri. Şi ni s-a făcut frig... De la frigul în care trăiesc ei. De la noaptea în care s-au cufundat. De la soarele pe care ei nu-l văd. De la singurătatea pe care nu le-o diluează nici o suflare de om. În momentul în care aplauzele s-au stins, ei au închis în urma lor o uşă pe care nu vor s-o mai deschidă pentru nimeni. Ei sînt oamenii care i-au făcut fericiţi pe alţii, dar nu au avut niciodată fericirea lor. O fericire pe care să n-o împartă decît cu un om drag, alături pînă la moarte. Au atîta demnitate, încît se chinuiesc să-şi încapă existenţa în cele 680 de lei - o pensie de artist emerit... Nu vor să meargă la aziluri, pentru că vor să moară acasă...

Stau şi mă întreb - cînd au pierdut trenul? Sau poate trenul i-a lăsat pe un peron de aşteptare şi a uitat să mai vină după ei? Pentru că destinaţia lor a fost anulată...

Noi mergem şi zîmbim. Şi uităm că în contractul nostru cu dna fericire nu există loc pentru semnăturile dintre cele două părţi. Citind revista, am vrea să vă gîndiţi la ce am putea face pentru cei pe care am reuşit să-i uităm, dar şi pentru cei care locuiesc alături, cu frigiderele goale şi cu copii care ştiu să fie fericiţi de la o mămăligă mare şi rotundă. Şi, cine ştie, poate mai reuşim să schimbăm lumea care a fost tot timpul la fel. Nu cred că putem reinventa lumina şi anula întunericul, dar cred că mai putem aprinde lumînări de speranţă...  

Rodica Ciorănică

Meteo
Curs valutar
Horoscop
Chişinău
+23°