VIP Magazin
14 Decembrie 2017
Print
Print
Print
Print
Aprilie 2007, Nr. 36

 Rodica CioranicaPovestea noastră cea de trei ani de zile

A fost o nebunie. Cine cunoaşte culisele acestei istorii, palpitante şi năstruşnice pentru mulţi tineri din generaţia noastră, va fi de acord că aşa cum am făcut noi primul pas nu l-ar fi făcut nimeni – era prea previzibil finalul, prea precipitat, prea închis tunelul ca să se fi văzut luminiţa de la capătul lui. Dar lucrurile frumoase din nebunie se nasc. Şi atunci când se sfârşeşte această nebunie (puteţi să-i ziceţi zbor), se sfârşesc şi poveştile. Iar la capătul lor nu scrie “şi au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţe”.

 Noi eram siguri că nu ne vom lăsa frânţi prea lesne şi, după ce am stabilit cu cei mai buni amici că numele de botez rămâne “VIP magazin”, am alergat, de parcă întârziam la tipografie, la Ministerul Justiţiei, ca să înregistrăm, cu inima ieşind din piept, începutul. De unde puteam şti că de la certificatul de înregistrare şi până la primul număr urmau să mai treacă, pline de focul alternant al speranţelor şi dezamăgirilor, încă vreo paisprezece luni scurse între şedinţe neformale la o cafea lounge la „Green Hills” sau „Pani Pit”?

 A trecut toamna, a venit şi iarna, apoi o primăvară, o vară şi încă o toamnă.
În iarna care urma, ne pregăteam să ieşim în lumina critică a reflectoarelor. Revista pe care urma să o facem nu semăna cu o revistă colorată gen “Cosmopolitain”. Era altfel. Despre oameni, destine, vise, drame trăite de persoane notorii, pe plan local mai mult. Deci, categoric, nu era o publicaţie de fiţe care să te înveţe cum să cucereşti bărbaţi cu bani… Sloganul nostru, “Trăieşte-ţi visul!”, era expresia a ceea ce reuşisem noi prin acest proiect şi eroii noştri – prin viaţa şi proiectele lor.

 La primul număr nu aveam nici măcar un birou. Acum, după ce am cunoscut atâţia oameni deosebiţi, suntem mai liniştiţi – cei mai mulţi dintre ei au început fără o rublă, fără o liră sau fără un dolar (în funcţie de ţara lor de origine). Articolele noastre alergau prin poşta electronică  de la un computer la altul, dintr-o clădire în alta, cd-urile cu poze călătoreau în geantă spre biroul unde se făcea designul, iar serile munceam asupra layout-urilor.  Minunea minunilor, am avut şi publicitate în acel prim număr. Este adevărat că primele reclame au venit spre noi graţie prietenilor, cunoştinţelor, încrederii că vom face ceva cu viitor, dar şi din dorinţa sinceră de a ne încuraja a celor care au plasat publicitate.

 Când totul a fost gata, am plecat la Kiev. La tipografie. Jumătate de “echipă”. Cealaltă jumătate ne-a petrecut până la autobuz. Cineva ducea cd-urile cu munca noastră de trei luni în buzunarul de la piept, iar în geantă aveam tartinuţe cu caşcaval şi mărar, o sticlă de „Cola” de doi litri şi… actele pentru tipografie. Actul de curaj, ultimul de atunci încoace, a fost că nu am lăsat nici un ban la shopping... În două zile, eram înapoi şi căutam sediu pentru oficiu.  

 …A fost foarte greu, inclusiv din necunoştinţă de cauză. Aveam şi atuuri. Cu toate că încă nu auzisem de deadline sau target, ştiam în schimb cum să facem un interviu, cum să-l convingem pe Băsescu sau pe Marian Lupu să accepte un tete-a-tete. Cu timpul, am învăţat să învăţăm de toate, am înţeles că trebuie să-ţi placă ce faci şi să nu disperi…

 Cu multă implicare emoţională, am lansat o publicaţie în care şi-au făcut loc, cu plăcere, politicieni, oameni de afaceri, oameni de cultură. De fapt, OAMENI. O publicaţie total nouă care a schimbat viziunea asupra persoanelor publice.

 Primul număr ne-a rămas până azi cel mai drag. Chiar dacă au urmat proiecte mai curioase, cu design mai reuşit şi poze mai calitative. În seara în care l-am putut ţine în mână, l-am citit până la ultimul rând cu aceeaşi emoţie cu care noi, fetele, am savurat în adolescenţă „Cântătoarele din mărăcini”, iar bărbaţii „Garda tânără”, bănuiesc…

 Nu am fost niciodată prieteni cu dl Sturza, dar mi se pare şi azi incredibil că ex-premierul a acceptat aventura unei coperte cu o vedetă de televiziune deşteaptă, tânără şi un pic periculoasă… La fel de incredibil cum Tania Ţîbuleac, jurnalista de la PRO TV, ne-a povestit cu îndrăzneală despre prima ei experienţă de „ultim mohican”… cu un bărbat. Ce succes a fost apariţia dlui ambasador Victor Gaiciuc, pe atunci ministru al Apărării, care se miră şi azi că ne-a lăsat atât de uşor să-i vedem sufletul!.. Cât ne-au bucurat Ileana şi Anastasia Lazariuc, confortul şi ospitalitatea din casa Severovan… toată lumea parcă conspira la naşterea revistei noastre. Indiana ne-a devenit prietenă tot de atunci, şi dl Alexandru Pincevschi, unul dintre primii şi cei mai de încredere oameni de afaceri. Pentru orice revistă de până şi de după noi, era suficient un singur personaj din cei „de mai sus” ca publicaţia să fie bună. Noi am făcut risipă de nume, de istorii şi mulţi au zis că nu are cum să dureze, deoarece nu avem atâtea personalităţi.

 În numărul doi, l-am descoperit pe  Gheorghe Urschi. Solitar, melancolic, caustic în replică, de o inteligenţă pe lângă care m-am simţit puştoaică de grădiniţă… Primarul Ion Bivol de la Băcioi a fost primul care a plâns la interviu – nu are nici o poză din copilărie, fiindcă a fost copil sărac, a văzut cum tatăl său a părăsit-o pe mama pentru o femeie mai tânără, a mers fără ghete în clasa întâi şi a adormit toată copilăria flămând… Tot aici am realizat în premieră un top al managerilor, cu cifre de milioane şi cu îndrăzneala de a calcula veniturile lor anuale. Dl  Victor Ţurcanu m-a chemat la bancă, după asta, şi, cu ajutorul avocatului său, a anunţat că o să ceară prin judecată două milioane sau barem  un milion de lei de la noi… Stresul a fost mare, dar, în fine, ne-am despărţit ca doi oameni maturi, cu promisiunea unui interviu pe care însă nu a mai găsit timp să ni-l acorde…

 Numărul trei a fost la fel de frumos, dar apariţia pe copertă a dlui ambasador al Germaniei, Michael Zickerick, într-un moment a pus în pericol apariţia revistei. De la ambasadă eram  rugaţi cu insistenţă să oprim revista până pleacă dl ambasador: îi expirase mandatul şi dânsul nu voia ca familia sa să vadă coperta pe care făcea un cuplu „de un shooting” cu Nata Albot. Chiar dacă nu am oprit apariţia revistei, „VIP magazin” nu a perturbat fericirea de tip german din familia Zickerick. Cel puţin, aşa credem.   

 În august, Andreea Marin ne răspundea de la Bucureşti la întrebări. Ne-a făcut confesiuni neaşteptate – avea nouă ani când mama ei s-a stins într-un accident rutier şi a murit în braţele Andreei. Ploaia infernală a spălat lacrimile Andreei şi sângele de pe rochia mamei. „Să n-o întrebaţi niciodată pe Andreea Marin de ce urăşte ploaia…”

 La Chişinău, se pregătea de primul său concert în Moldova de dincolo de Prut timidul şi încă nezăpăcitul de atâta celebritate Pavel Stratan. Băieţii noştri i-au cumpărat bilet la autobuz şi, înainte de plecare, i-am făcut poze pentru revistă la „Curtea vânătorului”. Fără ifose, şi-a schimbat cămaşa afară, sub privirile clienţilor care treceau pe alei, în spatele căsuţelor. Ţinem minte cum patronul localului s-a apropiat atunci de echipa noastră, a dat mâna cu Pavel – nu-i spunea nimic numele lui – şi i-a propus să cânte serile la „Curtea vânătorului”, ca să facă şi el un ban… În numai jumătate de an, Pavel lăsase România înnebunită, îşi luase „Jeep”, apartament în Bucureşti şi rămase fără timp pentru Cleopatra din cauza sutelor de concerte, emisiuni, interviuri şi shooting-uri pentru revistele din România.   

 Urmează o copertă cu doi preşedinţi şi Lorena Bogza. Ei erau şi mai sunt vecini, se aflaseră pe poziţii de rivalitate într-o campanie electorală şi îşi vorbeau foarte rar. Noi i-am ajutat să spargă gheaţa în relaţia lor. Ne-au vorbit despre Mircică Gherman şi despre Petrică Lucinschi, nepoţii lor. Noi visam, pe mai târziu, şi la o copertă cu copiii lor – Natalia sau Vitalie Snegur, Chiril sau Sergiu Lucinschi,  Valentina sau Oleg Voronin. Fantezii. Era cel mai greu lucru posibil.

 În ianuarie, înainte de campania electorală, am fost acasă la fiica lui Serafim Urechean, loc ales de dl primar pentru coperta din ianuarie. Atunci, Serafim Urechean a pierdut capitala, în schimb, a rămas pe copertă…

 În martie, veneam cu interviul preşedintelui nou-ales al României.
Presa românească mai stătea pe lista de aşteptare când Rodica Trofimov şi-a tras un oficial sacou negru şi, copleşită de emoţii, împreună cu prietenii noştri de la BDR Associates, a păşit pragul Cotrocenilor. Iarăşi, în premieră o publicaţie de la Chişinău ajungea la preşedintele României. Iar, pe lângă preşedintele Băsescu, 50 cele mai dorite femei ale lumii, de la noi şi de dincolo de vamă, intrau în „VIP magazin”.

 În aceşti ani, personalităţi de diferite dimensiuni făceau prin intermediul nostru declaraţii pe care un cotidian naţional cu tiraje de câteva zeci de mii le-ar fi pus pe prima pagină. Noi suntem singura publicaţie în care şi-au spus cuvântul oameni cu diferite viziuni şi culori politice. E o performanţă pe care şi-o poate permite orice publicaţie. Dar cu o singură condiţie – să nu depindă de nimeni, doar de propria morală…

 Au urmat proiecte şi oameni la fel de minunaţi. La un an, am dat la „Flamingo” cea mai răsunătoare petrecere a anului, cu recitaluri, licitaţie, şampanie şi lume bună.

 La finele verii, Marian Lupu ne acorda cel de-al doilea interviu, de astă dată în calitate de preşedinte al Parlamentului. Era obosit, ne spunea că nu mai merge pe jos, că bodyguarzii l-au lăsat fără pic de intimitate: nici după ţigări, la colţ, nu mai poate ieşi singur. Asta e ştacheta şi eticheta.

 În toamnă, îl cunoşteam pe Dumitru Moţpan,
un om cu mult umor, un personaj pitoresc care ne-a servit cu coniac, de dimineaţă, la o terasă despre care se spunea cândva că aparţine dlui Sangheli.

A urmat, senzaţională şi senzuală, Natalia Cheptene,  proiectul de top în premieră la noi „50 cei mai influenţi moldoveni în 2005”, 99 de portrete despre tot atâtea femei minunate. Fără exagerare, proiecte grandioase pentru Moldova.   Obosite, noi, cele care suntem la „VIP magazin ” înainte de prima zi de vară, ne-am luat o vacanţă scurtă şi am şters-o pe litoralul grec al Mediteranei. În holul luxosului hotel, primeam mail-uri de la redacţie şi ne dădeam cu părerea asupra coperţii numite „fata cu ursul”, adică Luminiţa Morozan cu Adrian Ursu. Chestia cu consultarea prin e-mail era făcută special ca să nu ne prea ticnească nici soarele din Lagonissi,  nici shopping-ul din Atena, nici ruinele Acropolelor. Adică, ne-am aflat şi acolo în treabă. Slavă Domnului că în avion nu se permite să ţii telefonul deschis. Laptop-ul degeaba a călătorit la bagaje: nici un chef de scris. Cui îi ardea de el în atâta frumuseţe, briză şi cafea pe peluză?
 
 Şi pe urmă… ce-a fost pe urmă? „Dezgolitele” împlineau un an şi Ileana Lazariuc a acceptat să fie pe coperta noastră de toamnă. Ea a fost cea care a salvat povestea. Mai frumos decât ne-ar fi trecut nouă prin cap… Iarăşi în premieră locală, am dăruit cititorilor noştri fideli câte un dvd cu filmul de la şedinţa foto cu Ileana. În următoarea revistă, realizam o investigaţie pe care şi acum o mai caută deputaţii primului Parlament – am aflat cu ce se ocupă fiecare dintre ei după 15 ani de independenţă, dacă tot ziceam că suntem o revistă serioasă.

 Printre ultimele senzaţii, este apariţia dlui Oleg Voronin pe copertă.
Despre revistă şi interviu s-a vorbit în toată presa din ţară şi din afara ei.

 Luna asta, am muncit la prezentul număr, de colecţie, de „dare de seamă” pentru trei ani. Ne-am chemat mamele de la ţară ca „să se mai odihnească la oraş”. Adică, să ne gătească nouă cina, căci am venit târziu acasă toată luna martie. Am lucrat şi la un supliment de colecţie cu familia Dolgan. Am trăit o adevărată revelaţie lucrând cu această familie la poze şi la texte. La 14 martie, când dl Dolgan a împlinit 65 de ani, pe care îi tot confunda cu 55, am luat lalele, portocale şi şampanie şi am dat buzna în casa lor. Erau doar ei trei. Cu o mulţime de prieteni la celălalt capăt al firului, pentru că telefonul suna aproape încontinuu. Ne-am simţit puţin obraznici că le-am tulburat liniştea, chiar dacă am vorbit cele două ore despre muzică, Siberia, „Noroc”, despre Nicolae Sulac, care i-a deschis ochii lui Mihai pentru Liduţa, atenţionându-l că altminteri o ia el… Ne-am îndrăgostit de ei, de Dolgani, şi de aceea la această ediţie venim şi cu povestea lor, cu minunata lor poveste. Ca să-i iubiţi pentru totdeauna.

 …Evident, cu o afacere în media nu devii bogat.
Dar poţi trăi frumos, poţi fi respectat, poţi face oamenii un pic mai fericiţi, îi poţi provoca la amintiri, la emoţii „contagioase”, îi poţi întoarce în copilărie, le poţi dărui nemurirea, scriind despre ei. Şi de vreme ce  timpul e crud, se grăbeşte şi nu lansează deocamdată vreun program de credite, noi ne trăim viaţa cu emoţii frumoase, ne înconjurăm cu oameni minunaţi şi facem tot ce se poate ca să răspândim lumină. Aceasta e povestea noastră. Sinceră şi foarte strâns legată de voi.

NOI VĂ IUBIM ŞI VĂ DORIM
PRIMĂVERI FĂRĂ SFÂRŞIT!

Rodica Ciorănică

Cifre
În toată lumea există 87.000
exemplare de revistă şi 24.000 exemplare de ediţii speciale, marca „VIP magazin”.

În paginile revistei am scris despre circa 500 de personalităţi
din Republica Moldova.

Pe coperţile „VIP magazin” au apărut 63 de oameni şi... un câine, Case – rottweilerul lui Dumitru Braghiş, ex-prim-ministru.

Premii
Premiul VIP „Cel mai reuşit debut în presa scrisă”, decembrie 2004.
Diplomă de onoare, „Moldcell”, „Moldstar”, iulie 2005.
Premiul VIP „Radiografia elitei moldoveneşti” pentru cele mai reuşite proiecte media („50 cei mai influenţi moldoveni 2005” şi „99 femei ale Moldovei”), decembrie 2006.
Premiul „Iurie Matei”, pentru jurnalism (Rodica Ciorănică şi Sergiu Gavriliţă), anul 2006.

Meteo
Curs valutar
Horoscop
Chişinău
+3°